Iertarea

După cum se știe, unele impulsuri psihice care răspund de integritatea unui individ, precum frica 😧și curiozitatea🤔 sunt de natură inconștientă și aparțin grupului de impulsuri instinctive; (primul răspunde de autoconservare și  al doilea de depășirea stării inerte). Dar necătînd la gama vastă de impulsuri și rezultatele mitilice ale acestora. La un moment dat ajungem să conștientizăm prezența unui fenomen  psihic care șterge totul și mai dă o posibilitate condițiilor externe. Cunoscută sub denumirea de „iertare”. De ce există? Care este scopul său? Și de ce la un moment dat iese în evidență ocupând o poziție importantă în instanța de judecată al psihicului uman? În acest articol voi descrie acest fenomen și felul cum a apărut.  Majoritatea din  voi ați notat că în primii ani de de viață copilul   poate cădea de mai multe ori de pe un scaun și continuă să urce pe el de parcă ar face special contra adulților. Fapt care îi scoate din sărite puțin 😊 dar în realitate, toată  vina îi revine „amneziei infantile”, care șterge totul și-l motivează prin curiozitate să mai încerce. Acest fenomen psihic ajută ca  copilul să nu-și creeze fobii de la prima nereușită, pentru că fobiile creează stări inerte care sunt în dezacord cu dezvoltarea. Cu timpul acest fenomen pare  să dispară în egală proporție cu cantitatea trăirilor înmagazinate. De fapt, rămâne doar reflexul psihic sau acțiunia în sine care mai târziu vine să compenseze neputința.

Paradoxal, dar iertarea prinde viață prin perceperea neputinței. Pentru a fi mai clar, acest fenomen psihic ia naștere de la vârsta de 2 ani circa.

Când copilul este ” ofensat „de părinte, el se irită și începe să plângă, dar tot la părinte se întoarce pentru a fi consolat. Acest comportament se manifestă cel mai des cu mama. Fiind adult și reflectând asupra acestui fapt, îți vine în minte o eronie care trezește amintiri cu multitudinea cazurilor cînd ai iertat, și te face să te simți un pic ratat. În realitate nu este așa cum pare a fi. Dacă e să ne aprofundăm în psihicul copilului vom vedea un caleidoscop creat din instincte și predispoziție genetică care se declanșează prin intermediul emoțiilor la variabilele lumii obiective, cu scopul supraviețuirii.

Sursă Josi & Loni Project

La această vârstă pulsiunile copilului sunt degajate cu intensitate maximă (fără ca să treacă prin anumite filtre), în consecință reacțiile la fel sunt la maxim. Impulsurile primordiale, ca instinctele și emoțiile sunt exteriorizate în mod alternat și separat unul de altul.
Acum să vedem procesul psihic care caracterizează iertarea:
La un stimul extern neplăcut mai întâi se manifestă instinctul supraviețuirii, printr-o reacție radicală de respingere (impulsuri necontrolate). Urmat de emoție care intensifică stimulul negativ, până când este perceput ca agresiv, vis-a-vis de care exteriorizează acțiuni potrivite (țipete asurzitoare, aruncarea lucrurilor care sunt la îndemână etc.). Iar când imaginea care a emanat respectivul stimul reprezintă satisfacerea nevoilor, trezește emoții care schimbă definirea stimulului în pozitiv,(impulsuri controlate), ca urmare se plasează paralel cu impulsiunea agresivă, generată de către instinctul de supraviețuire. Intensitatea de manifestare a ambelor impulsiuni se echilibrează și copilul neavând o altă referință protectivă, intensifică emoțiile cu ajutorul imaginației care la această vârstă folosește imagini tip fotografii, luate din memorie și cantitatea acestora, intensificând stimulul pozitiv, diminuind în așa fel intensitatea instinctului de supraviețuire, care încearcă să îndepărteze neplăcerea, amestecându-se cu emoția. Iese la lumină un rezultat rațional de supraviețuire bazat pe percepția lipsei de alternative și acceptarea compromisurilor. Iar stimulul neplăcut care a declanșat reacția respectivă este dezasociat de la imaginea ce îl protejează și este atribuită altui stimul chiar și dacă nu există. La această vârstă procesele analitice nu există și stimulul negativ nu poate fi dezmembrat, în așa fel condiționează psihicul la crearea unui compartiment special pentru asemenea cazuri și îi atribuie sensul, de „învinuirea necunoscutului”. Acest compartiment cu timpul va colabora nemijlocit cu fantezia și va fi responsabil de unele situații de învinuiri fără argumente valide. În așa fel se creează un compartiment de învinuiri virtuale către necunoscut. Acest compartiment va juca un rol însemnat pe tot parcursul vieții. El va fi responsabil de bârfe si minciuni, dar și în același timp va fi și teren fertil pentru vise, proiecte și aspirații.
În acest moment s-a desfășurat primul proces cognitiv. Dacă până acum se rezuma totul la respingerea sau acceptarea pur instinctuală, acum psihicul a dat naștere gândirii logice. Deci, odată cu iertarea a apărut și gândirea rațională. Aceste două trăiri vor influența pe tot parcursul vieții starea noastră sufletească. Și vor fi mereu consultanții deciziilor, neputința care mereu te va face să te simți inferior și gândirea logică care te va face să găsești soluții optime.
În timpul dezvoltării umanității erau timpuri când „iertarea” a fost simbolul neputinței, slăbiciunii, ca apoi să fie interpretată ca și curaj sub formă de sacrificiu. În realitate ea este gândirea rațională, termen pe care îl voi aprofunda în următoarele articole.
Apropo, vreau să menționez că la vârsta de 2 ani copilul nu stie ce inseamnă ura. Ea apare mai târziu și este la fel însoțită de stările menționate mai sus.

Autor: iurieganea

Psiholog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: